Viața ca un camino (II)

Cred că suntem cu toții de acord că tinerețea poate fi prezentă în noi nu doar la 20 de ani, dar și la 70 sau 80, sau de ce nu, chiar la persoanele care se apropie de o cifră centenară. Tinerețea este acea suplețe și prospețime a minții și sentimentelor noastre care ne păstrează vii și activi, chiar dacă nu ne mai mișcăm pe două picioare, ci ne ajutăm de o cârjă sau două.

Gândurile și sentimentele noastre sunt valoroase și folositoare atunci când sunt comunicate altora, când le împărtășim cu ceilalți oameni. Iar această comunicare și împărtășire cere mișcare, ieșire din spațiile înguste ale corpului nostru, făcând pași concreți către celălalt, către ceilalți. Din acest punct de vedere, a te deplasa pe un drum de pelerinaj înseamnă în același timp a te deplasa spre un sfânt și a face experiența sfințeniei lui. A fi în mers înseamnă apoi a te întâlni cu alți oameni, pentru a le cunoaște istoria, cultura și viața lor. Înseamnă a împărtăși cu ei experiențele lor; înseamnă a păși alături de ei pe drumurile lor, cunoscându-i și devenind solidari cu ei. Camino terestru devine un drum spre inima celuilalt.

Mulți merg pe camino pentru că au nevoie de un timp în care să fie cu ei înșiși, să se confrunte cu propriile dificultăți și eșecuri, să le înfrunte, așa cum înfruntă oboseala zilnică a mersului pe jos. Și dacă reușesc să ajungă la Santiago, atunci înseamnă că au reușit și să găsească o soluție de rezolvare a problemelor sau chiar a dramelor cu care au pornit pe camino. Cam așa, cred eu, gândesc marea majoritate a pelerinilor care consideră camino-ul un drum spre ei înșiși, pentru o regăsire a eu-ului interior și o rearmonizare a propriei vieți.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.