Nu te așeza singur în frunte

„Într-o sâmbătă, Isus a venit în casa unuia dintre conducătorii fariseilor, ca să ia masa, iar ei îl urmăreau. Văzând cum îşi alegeau locurile dintâi, le-a spus celor invitaţi această parabolă: „Când eşti invitat de cineva la nuntă, nu ocupa primul loc, pentru că ar putea fi chemat cineva mai de seamă decât tine şi, venind cel care te-a chemat şi pe tine şi pe el, îţi va spune: «Dă locul acestuia!» Atunci vei sta cu ruşine pe ultimul loc. Dimpotrivă, când eşti chemat, mergi şi aşază-te pe ultimul loc, pentru ca atunci când va veni cel care te-a chemat să-ţi spună: «Prietene, urcă mai sus!»; şi acolo vei avea glorie în faţa tuturor celor care sunt la masă cu tine! Căci oricine se înalţă pe sine va fi umilit, iar cel care se umileşte va fi înălţat”. Iar celui care l-a invitat i-a spus: „Când dai un prânz sau un ospăţ, nu-i invita pe prieteni, nici pe fraţi, nici rudele, nici vecinii bogaţi, ca nu cumva să te invite şi ei la rândul lor şi asta să-ţi fie răsplata! Dimpotrivă, când dai o masă, invită-i pe cei săraci, infirmi, şchiopi, orbi şi vei fi fericit, pentru că ei nu au cu ce să te răsplătească, dar vei fi răsplătit la învierea celor drepţi!” (Evanghelia după sfântul Luca 14, 1-14)

A sta împreună la masă (fără smartphone-ul lângă farfurie) reprezintă nu doar o potolire a foamei, ci și o metaforă a vieții și o oglindă a relațiilor umane. În general, locurile la masă alături de personajele importante, sau de cei sărbătoriți sunt rezervate invitaților de seamă și nu plebei. 

Chiar dacă în viața noastră nu ne-am remarcat cu nimic deosebit, oare atunci când suntem la o masă specială, nu ne fug ochii spre locurile dintâi? Să o recunoaștem: Da, acolo am dori să ne așezăm, pentru că dorim să fim în privirile celorlalți și să fim considerați importanți. Și nu arareori cei mai puțin importanți, când au ocazia, se dau cei mai importanți; conform dictonului păduchele iese în frunte. Iar aici, pe Facebook, nu sunt puțini cei care vor să iasă în evidență, prezentându-și fața sau întregul trup în diferite ipostaze; doar, doar cineva le-o da like și lor. Dorința de a ieși în evidență este înscrisă în firea noastră omenească.

… cuvântul lui Dumnezeu rămâne mereu contemporan omului; problema este la noi, oamenii, de a rămâne contemporanii lui Dumnezeu …

Suntem dispuși să recunoaștem capacitățile și meritele altora și să le scoatem în evidență, sau ne preocupăm cel mai mult cu afirmarea propriei persoane și a propriilor capacități și superiorități? Când de mult dăm spațiu altora să-și prezinte propriile opinii sau convingeri? Nu demult mi s-a întâmplat să mă întâlnesc cu o persoană care mi-a vorbit două ore, iar în acest timp eu nu mai vorbit mai mult de zece minute. De ce oare nu profităm de întâlnirea cu semenii noștri, pe care să-i ascultăm fără grabă, povestindu-ne bucuriile, ca și necazurile lor? Am avea atât de multe lucruri de învățat!

Atunci când ieși în față pentru a-ți spune rolul, ai în fața ta o mulțime de la care nu înveți nimic, pentru că tu vorbești, iar ea tace. Atunci însă când te așezi mai în spate, ai posibilitatea să-i vezi pe toți cei din fața ta, să le observi comportamentul și reacțiile și așa vei învăța o mulțime de lucruri de care habar nu aveai. Iar cui i s-a încredințat un rol de conducere, o poziție de lider, se va trezi vorbind singur dacă nu va ști să asculte mereu glasul celor pe care îi conduce. Aici văd eu o mare calitate a oricui este în frunte sau vrea să fie într-o poziție de lider: Să asculte și să se consulte mereu cu ceilalți, căci acolo, jos, la bază sunt adevăratele probleme și tot acolo, jos, se găsesc soluțiile pentru rezolvarea lor. 

A te plasa deoparte, separat de ceilalți, înaintea celor mulți reprezintă cel mai adesea o afirmare a orgoliului și setei de putere și dominare pe care o are leul în junglă, dar o au și oamenii în jungla umană. Personal, am sesizat această înclinație a omului mai mult la bărbați decât la femei. O fi aceasta din cauză că bărbatul are mușchi mai puternici?

În legătură cu partea a doua a acestui fragment evanghelic, s-a întâmplat măcar odată ca atunci când am dat o masă deosebită, să invităm vreun bolnav în cărucior? Am adus pe cineva de pe patul spitalului, vreun calic, sărac lipit pământului? Ne-am stricat vreodată mesele noastre festive cu prezența unor astfel de persoane? Cred că nu, căci nu i-am considerat demni a ne sta alături, nouă, celor îmbrăcați la patru ace; nouă, celor care ne-am dat cu cele mai rafinate parfumuri, care ne-am făcut coafuri la modă, care ne-am pus rochii deosebite (eventual, cu decolteuri generoase și lipite strâns de posterior).

Ce s-ar întâmpla dacă și Dumnezeu ar proceda la fel și nu ar mai trimite ploaia peste ogoarele săracilor și bolnavilor, ale răilor, hoților și necredincioșilor? Dar iată că el dă o bucată de pâine și celor pe care noi i-am scos complet din calculele și atenția noastră. Evanghelia aceasta spusă de Isus Cristos acum două milenii în urmă, este de o extremă actualitate. De fapt, cuvântul lui Dumnezeu rămâne mereu contemporan omului; problema este la noi, oamenii, de a rămâne contemporanii lui Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.