Legea universală a iubirii

Științele ne spun că nu doar pe pământ, ci în întreg universul există legi în baza cărora, de exemplu, planetele se deplasează cu viteze uluitoare pe propriile traiectorii, fără a se abate de la ele nici măcar cu un milimetru. Pe pământ, există legi în baza cărora aerul este aer și apa, apă, iar aceste două elemente, alături de lumină și căldură, fac posibilă viața sub toate formele ei. Cu cât studiem mai mult această lume, cu atât vom dezlega mai mult misterele funcționării ei după niște legi care ating perfecțiunea. Trăim într-o lume în care Marele Arhitect își manifestă înțelepciunea și atotputernicia sa. Toate acestea ni le pot spune oamenii de știință și le suntem adânc recunoscători pentru că ne luminează mintea ca să putem vedea mai bine în ce lume minunată trăim.

Există însă și o altă lege înscrisă atât în univers, dar mai ales în inima omului, pe care o putem pricepe nu atât cu puterea rațiunii, cât mai mult prin darul credinței. În adn-ul spiritual al omului, Dumnezeu a sădit iubirea lui fără margini. Și dacă am avea o minte și o inimă cu adevărat înțelepte, am putea pricepe cum viața noastră pe pământ este posibilă în primul rând datorită iubirii sădită în noi de Creator atunci când i-a făcut pe primii oameni. Iubirea lui fără margini și necondiționată de comportamentul oamenilor stă la baza vieții noastre în această lume, iar după moartea trupului, în viața noastră viitoare.

Legea nescrisă a iubirii universale a lui Dumnezeu îl face pe om să fie om, adică să se iubească pe sine și pe semenii săi. Dacă doar pentru o clipă Dumnezeu nu ar mai iubi omul, acesta și-ar ucide semenii fără nicio remușcare. Dacă doar pentru o clipă Dumnezeu nu ar mai iubi această lume, aceasta s-ar întoarce în neant, ar dispărea pur și simplu în neexistență.

Când citesc rândurile și paginile unei cărți, înțeleg câte ceva nu numai din ce este scris acolo, dar și din iubirea pe care autorul a revărsat-o în fiecare cuvânt pe care l-a scris în cartea lui. Când mă privesc pe mine, pe ceilalți oameni și lumea în care trăiesc, văd nu numai legile scrise și nescrise care conduc viața mea și a celorlalți, dar simt mai ales căldura unei inimi care mă iubește chiar mai mult decât mă iubesc eu pe mine însumi. Eu exist în această lume și fac umbră acestui pământ nu doar datorită iubirii părinților mei, ci în primul rând datorită iubirii unui Dumnezeu care îmi este tată și frate în egală măsură.

Știu că iubirea mea nu va putea fi perfectă niciodată; sunt conștient de limitele și slăbiciunile mele. Dar mai mult decât să constat aceste limite și slăbiciuni, mă încred în iubirea perfectă a Dumnezeului meu și atunci prind curaj, privirea mi se înseninează din nou și merg mai departe plin de speranță și recunoștință pentru Cel în care mi-am pus speranța mea și știu că nu mă va părăsi niciodată.

Nu cred că există iubiri perfecte nici între soții cei mai devotați și iubitori. Nu cred că există relații perfecte nici între cei mai buni prieteni. Nu cred în eroismul perfect nici în cei mai mari binefăcători ai popoarelor și omenirii. Cred însă în iubirea perfectă a Celui care ne-a creat pe toți doar din iubire și ne ține în viață tot din iubire, căci El însuși este Iubire. În fața iubirii sale nemărginite, slăbiciunile, limitele și căderile noastre ar trebui să le considerăm simple detalii care nu schimbă cu nimic legea universală a iubirii pe care o avem fiecare în adâncul ființei noastre. Nu știu însă cât de conștienți suntem noi de acest lucru și cât de des îi mulțumim lui Dumnezeu pentru aceasta.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.