Lecția sfântului apostol Iacob

„În acel timp, s-a apropiat de Isus mama fiilor lui Zebedeu cu fiii ei, s-a prosternat înaintea lui, ca să-i ceară ceva. El i-a zis: „Ce vrei?” I-a spus: „Porunceşte ca aceşti doi fii ai mei să stea unul la dreapta şi unul la stânga ta, în împărăţia ta!” Atunci Isus, răspunzând, a zis: „Nu ştiţi ce cereţi. Puteţi să beţi potirul pe care am să-l beau eu?” I-au spus: „Putem”. El le-a zis: „Potirul meu îl veţi bea, însă a sta la dreapta şi la stânga mea nu ţine de mine să dau, ci este pentru cei cărora le-a fost pregătit de Tatăl meu”. Când au auzit ceilalţi zece, au fost cuprinşi de indignare faţă de cei doi fraţi. Dar Isus, chemându-i, le-a zis: „Ştiţi că cei care conduc neamurile le domină şi cei mari îşi fac simţită puterea asupra lor. Între voi să nu fie aşa. Dimpotrivă, cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul vostru, aşa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi!” (Evanghelia după sfântul Matei 20, 20-28)

Ce înțeleg cei care vor să-l urmeze pe Dumnezeu în viața lor? Unii înțeleg un plus de putere și de prestanță în fața altora. Fascinați de solemnitatea unei sărbători religioase, de importanța extraordinară a preotului (un alt Cristos), de măreția unei biserici sau de sunetul puternic și pătrunzător al clopotelor din turnul bisericii, fascinați de toate acestea și altele asemănătoare, oamenii vor să urmeze un Dumnezeu măreț, în fața căruia pălește orice forță și glorie lumească. Și dacă nu aspiră la primul post într-un stat (îl lasă președintelui, regelui sau împăratului), doresc din tot sufletul să ocupe locul al doilea, acela de prim ministru sau ministru de externe; exact așa a dorit soția lui Zebedeu pentru cei doi fii ai ei, Iacob și Ioan. Poate așa doresc și acei clerici sau laici care se simt mult mai bine în apropierea unui mare ierarh decât lângă un cerșetor de pe trotuar.

Și mama mea a dorit din tot sufletul ca eu să devin preot (în vremea copilăriei mele, preotul încă mai ocupa primul loc în mentalul colectiv al satului natal). Nu știu însă cât a înțeles ea din travaliul meu interior, din suferințele mele în urmarea lui Cristos. Și dacă ar fi să mă gândesc la mine însumi, eu am fost cucerit de ”vocația” la preoție, rămânând cu gura căscată în fața unei celebrări solemne a Sfintei Liturghii în biserica din Adjudeni. Atunci (eram în clasa a opta elementară), vrăjit de acea solemnitate coborâtă parcă din ceruri, mi-am zis că vreau să devin ca preoții din altar. Ce am înțeles eu atunci din lungul și dificilul drum spre preoție, nu presărat cu petale de trandafiri, ci cu gropi, pietre, pietroaie și spini pe care l-am întâlnit apoi pe cale? Greu am priceput că drumul spre preoție, ca și orice urmare a lui Cristos înseamnă multă suferință, sacrificii și renunțare chiar la tine însuți; exact așa cum a fost drumul lui Cristos în urmarea voinței Tatălui. Poate am fost atras de multe ori să beau din paharul vinurilor vechi și limpezite (și dulci, căci nu-mi place vinul sec), dar Cristos mi-a pus în fața mea, la masă potirul plin cu sângele său, potir în care m-a făcut să înțeleg că trebuie să curgă și sângele meu.

Mulți dintre noi ne-am fabricat un Cristos gentlemen, îmbrăcat șic, perfect sănătos și care duce o viață ușoară; mănâncă bine, bea bine și doarme bine. Un Dumnezeu care nu are nimic să ne reproșeze (eventual, doar o mică atenționare) și cu care ne tragem de curea, așa cum o facem cu părinții, profesorii, politicienii și președintele țării. În evanghelia acestei zile de sărbătoare (îl sărbătorim pe apostolul Iacob cel bătrân, primul martir, spre a-l deosebi de verișorul lui Isus) Isus Cristos ne spune următoarele: ”Cine vrea să devină mare între voi să fie slujitorul vostru şi cine vrea să fie primul între voi să fie servitorul vostru, aşa cum Fiul Omului nu a venit ca să fie slujit, ci ca să slujească şi să-şi dea viaţa ca răscumpărare pentru mulţi”. Cine vrea să-l urmeze pe Dumnezeu, adică noi, toți creștinii, trebuie să înțelegem că aceasta implică o dăruire totală, chiar a propriei vieți, lui Dumnezeu și semenilor noștri.

Apostolul Iacob a reușit să-și însușească această lecție a Învățătorului și a devenit primul martir. A fost martirizat la Ierusalim de către Irod Agripa în anul 44. Conform unei tradiții, trupul său a fost dus în Spania și înmormântat în orașul care îi poartă numele, Santiago de Compostela. O legendă ne spune că împăratul Carol cel Mare i-a descoperit mormântul, iar de atunci, din Evul Mediu timpuriu, mormântul lui a devenit unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din Europa. Santiago de Compostela reprezintă ținta sutelor de mii de pelerini care în fiecare an parcurg pe jos mii de kilometri pentru a-i venera mormântul.

Acest apostol ne aduce aminte nu doar faptul că urmarea lui Cristos implică sacrificii, chiar sacrificiul suprem, dar și faptul că viața noastră este un continuu pelerinaj; că nu avem cetate stătătoare în această lume și că ne-am construit degeaba vile împrejmuite cu garduri mari și păzite de câini și sisteme audio-video performante. Nu le vom lua cu noi și Dumnezeu nu ni le cere nici în lumea aceasta și cu atât mai puțin în cea viitoare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.