Iubește! Fii tu însuți!

În acel timp, auzind fariseii că Isus le-a închis gura saduceilor, s-au adunat la un loc, iar unul dintre ei, învăţat al Legii, ca să-l pună la încercare, l-a întrebat: „Învăţătorule, care poruncă este cea mai mare în Lege?” El i-a zis: „Să-l iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din tot cugetul tău! Aceasta este cea mai mare şi cea dintâi poruncă. Iar a doua este asemenea acesteia: «Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!» În aceste două porunci este cuprinsă toată Legea şi Profeţii”. (Evanghelia după sfântul Matei 22, 34-40)

«Să-l iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi!» De o astfel de iubire este capabil doar cel care se lasă iubit de Dumnezeu care este Iubire. Doar hrănindu-ne din El, putem primi puterea să ne oferim altora trup și suflet, cu tot ceea ce avem și suntem; așa cum El ni se oferă în pâinea care se frânge pe altar la Sfânta Liturghie. 

A iubi înseamnă a gândi frumos despre alții; la fel de frumos cum gândim despre noi înșine. Dacă ne considerăm deștepți, frumoși și capabili de lucruri mari, la fel trebuie să gândim și despre semenii noștri; chiar și despre cei care nu sunt tocmai pe gustul nostru.

Mă întreb: Pe câți oameni îi iubesc așa cum mă iubesc pe mine? Există măcar unul a cărui viață și probleme să mă preocupe așa cum mă preocupă propria viață și propriile probleme? Există măcar un om cu care să fiu tolerant, bun și înțelegător așa cum sunt cu mine însumi? De exemplu, există pe lumea asta măcar un om căruia să-i ofer o bună parte a salariului meu, așa cum o fac pentru mine, cumpărându-mi un alt smartphone deși aș putea să-l păstrez pe cel pe care îl am deja?

Ca și creștini, ar trebui să înțelegem că iubirea noastră față de semeni poate exista doar atunci când ne hrănim din Cel care ne iubește fără margini, necondiționat. Când facem loc lui Dumnezeu în gândurile și în inima noastră, atunci el începe să își ducă la îndeplinire lucrarea, transformându-ne în ființe care trăiesc și se hrănesc din iubire. Când ne deschidem la șoaptele harului divin și-l primim pe Dumnezeu în viața noastră, atunci începem să înțelegem că noi suntem creați din iubire, iar misiunea și scopul vieții noastre este acela de a iubi. Doar dăruindu-ne celorlalți, viața capătă sens, culoare, frumusețe, farmec. Și cu cât ne deschidem mai mult spre comuniunea cu ceilalți, cu atât ne simțim mai împliniți, mai mulțumiți de noi și de viața pe care o trăim.

A-l iubi pe aproapele ca pe noi înșine nu reprezintă atât o poruncă impusă de sus, cât mai ales calea realizării și fericirii noastre. Putem deveni opere de artă, capodopere iubind și lăsându-ne iubiți.

Și să nu uităm: La sfârșitul vieții vom fi judecați doar despre iubire.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.