Ești recunoscător?

În timp ce mergea spre Ierusalim, Isus a trecut prin Samaria şi Galileea. A intrat într-un sat şi i-au venit în întâmpinare zece leproşi care stăteau la distanţă. Aceştia şi-au ridicat glasul, strigând: „Isuse, Învăţătorule, îndură-te de noi!” Văzându-i, el le-a spus: „Mergeţi şi arătaţi-vă preoţilor!” Şi, în timp ce mergeau, s-au curăţat. Unul dintre ei, văzând că s-a vindecat, s-a întors glorificându-l pe Dumnezeu cu glas puternic şi a căzut cu faţa la picioarele lui, mulţumindu-i; iar acesta era samaritean. Atunci Isus a spus: „Oare nu s-au curăţat zece? Unde sunt ceilalţi nouă? Nu s-a găsit cine să se întoarcă şi să-l glorifice pe Dumnezeu decât acest străin?” Apoi i-a zis: „Ridică-te şi mergi! Credinţa ta te-a mântuit”.
Evanghelia după sfântul Luca 17,11-19

Pe cei zece leproși care-i cer lui Isus să-i vindece de boala lor, el îi trimite la preoți, deoarece aceștia aveau dreptul să-i declare impuri, sau dacă se vindecau, să verifice acest fapt și să le ridice verdictul impurității. Uzanța liturgică vetero-testamentară este respectată și de Fiul lui Dumnezeu, doar că el face mult mai mult pentru leproși decât făceau preoții vechii alianțe: Pe drum fiind, înainte de a ajunge la preoți pentru îndeplinirea ritualului liturgic, Isus îi vindecă pe toți. Recunoștința însă pentru darul primit rămâne o floare rară, așa că doar unul (străin de neamul urmașilor lui Avraam) se întoarce să-i mulțumească Celui care l-a vindecat.

Leproșii din evanghelie ne spun nouă, celor îmbătați de progresul tehnic (am ajuns pe lună și stăpânim tainele adn-ului) și de propriile avuții, că suntem creaturi fragile. Oricând putem fi loviți de o boală necruțătoare; putem rămâne fără serviciu, casa ne poate fi devorată de flăcări, bunurile și banii pot fi furați de hoți, sau, mai rău, firul vieții noastre se poate rupe în orice clipă. Deși evităm să ne gândim la astfel de nenorociri, și, cât putem, furăm vieții toate plăcerile ei, ”lepra” ne pândește la orice pas și asta ne creează un disconfort interior destul de neplăcut.

Cum procedăm în fața diferitelor forme de ”lepră” cu care suntem amenințați? În momentele dificile și greu de dus pe umerii noștri, apelăm direct la un Dumnezeu atotputernic care să ne elibereze de aceste poveri și dureri. Sau, conform mentalităților și practicilor din societate, apelăm la el prin intermediari. În zilele acestea, la Iași mulți apelează și la mijlocirea sfintei Paraschiva. Dumnezeul multora este cel al cauzelor imposibile, așa cum și sfânta Rita este numită ”sfânta cauzelor imposibile”. Pentru mulți și sfântul Anton îndeplinește cam același rol. Încercăm în fel și chip să-l convingem pe Dumnezeu să intervină în favoarea noastră și să-i fie milă de starea jalnică în care ne aflăm; așa cum procedează cerșetorii (adevărați sau falși), pentru a stoarce mila (banul) trecătorilor. Unele forme ale credinței noastre sunt mai mult superstiție și magie, decât credință adevărată într-un Dumnezeu care nu este un Atotputernic ce trebuie corupt și convins, ci Emanuel, adică Dumnezeu cu noi, chiar și atunci când suntem loviți de cele mai mari dureri.

Și ce se întâmplă după ce Dumnezeu intervine în favoarea noastră? Ce se întâmplă cu oamenii cărora toate le merg bine? Câți dintre noi i-am mulțumit azi-dimineață pentru că și astăzi am văzut lumina zilei? Câți îi mulțumim pentru sănătatea și prosperitatea de care ne bucurăm? Câți îi suntem recunoscători că în pofida păcatelor și slăbiciunilor noastre, El continuă să ne iubească și să rămână cu noi? Am impresia că nerecunoștința este unul dintre păcatele cele mai răspândite printre oameni. Câți copii, ajunși la casele lor, mai deschid ușile părinților care au făcut orice pentru ca ei să crească mari și să se descurce în viață? Nu sunt puțini cei care pun serviciul și propriile probleme înaintea respectului și recunoștinței pentru părinți. Sau dacă mai deschid ușa casei părintești, o fac în grabă, sau doar de sărbători. Câți sunt cei care uită de persoanele care le-au făcut un bine în viața lor, sau se descotorosesc de ele atunci când nu le mai sunt de folos? Câți sunt cei care își închipuie că lumea a început cu ei, ignorând faptul că dacă au ajuns pe o anumită poziție socială, profesională sau de orice natură ar fi ea, aceasta nu se datorează doar eforturilor lor, ci și contribuției multor altora?

Oare de ce există multe icoane, cruci și alte obiecte religioase în spitale și mult mai puține, sau lipsesc cu desăvârșire din baruri și restaurante, de exemplu? De ce există icoane la patul bolnavului și lipsesc cu desăvârșire de pe biroul directorului, al domnului patron, de pe mesele pline cu bucate și din multe alte locuri unde oamenii se distrează și se simt bine? Mi s-a întâmplat nu de puține ori să fiu căutat de credincioși care mi-au cerut rugăciuni pentru ei sau pentru cei dragi ai lor care trebuiau să fie internați în spital sau să fie operați. Mi-au cerut să mă rog pentru ei oameni care erau în preajma unui examen sau concurs la un loc de muncă. Atunci și-au amintit că au nevoie de Dumnezeu și probabil și-au zis că au mai multe șanse de reușită dacă apelează la rugăciunile mele, căci (în mintea lor) eu am trecere mai mare decât ei în fața Celui de Sus. Nu mi s-a întâmplat încă până acum să-mi ceară cineva să mă rog pentru el înainte să meargă la discotecă sau la o mare petrecere. Adică, atunci când ne merge bine nu-i nevoie de ajutorul lui Dumnezeu? Doar la necaz, trebuie invocat și cerut ajutorul, chiar contra unor sume consistente în lei (mai bine, euro)? Nu cred că o astfel de ”credință” are de-a face cu credința adevărată. Astfel de forme pseudo-religioase sunt ca vinul fals, făcut din diferite prafuri chimice. ”Cine are urechi, să asculte” (Mt 13, 9).

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.