Doi câte doi

„În acel timp, Domnul a ales alţi şaptezeci şi doi şi i-a trimis doi câte doi înaintea sa în toate cetăţile şi locurile pe unde avea să treacă el şi le-a spus: „Secerişul este mare, însă lucrătorii sunt puţini. Rugaţi-l deci pe Domnul secerişului să trimită lucrători în secerişul lui! Mergeţi! Iată, vă trimit ca pe nişte miei în mijlocul lupilor! Nu luaţi cu voi nici pungă, nici desagă, nici încălţăminte şi nu salutaţi pe nimeni pe drum! În casa în care intraţi, spuneţi mai întâi: «Pace acestei case!» Şi dacă acolo este vreun fiu al păcii, pacea voastră va rămâne peste el. Dacă nu, se va întoarce la voi. Rămâneţi în casa aceea; mâncaţi şi beţi ceea ce vor avea, căci vrednic este lucrătorul de plata sa! Nu vă mutaţi din casă în casă! Când intraţi într-o cetate şi vă primesc, mâncaţi ceea ce este pus înaintea voastră, vindecaţi bolnavii din ea şi spuneţi-le: «S-a apropiat de voi împărăţia lui Dumnezeu!» Dar dacă intraţi într-o cetate şi nu vă primesc, ieşiţi în pieţele ei şi spuneţi: «Chiar şi praful care s-a prins de picioarele noastre din cetatea voastră îl scuturăm împotriva voastră. Dar să ştiţi aceasta: împărăţia lui Dumnezeu este aproape!» Vă spun că în ziua aceea va fi mai uşor pentru Sodoma decât pentru cetatea aceea”. (Evanghelia după sfântul Luca 10,1-12)

Când vorbim despre Dumnezeu, să fim atenți să nu încercăm să-i luăm locul. Chiar și cel mai bun predicator vorbește despre Cineva pe care ascultătorii îl vor primi. Chiar și sfinții nu-i iau locul lui Dumnezeu, ci cu viața lor dau mărturie despre Cel care acționează prin ei. Noi, creștinii, existăm doar pentru a-l anunța pe Isus Cristos care vine în lume. Poate ar trebui să ne întrebăm ce este Biserica din care facem parte și care este misiunea ei. Biserica nu este o simplă organizație cu caracter religios care are ca scop păstrarea propriei puteri, așa cum sunt statele și partidele politice. Nu este nici un holding al sacrului, gestionat de un staff mai mult sau mai puțin priceput și convingător în ochii mulțimilor. Nu este nici un muzeu al antichităților de ceară pus să vrăjească și să-i păcălească pe oameni cu tot felul de povești și legende demodate și expirate.

Biserica din care facem parte este poporul celor botezați în numele lui Dumnezeu unu și întreit; un popor în care eu și fiecare dintre noi l-am descoperit pe Cristos și îl mărturisim cu viața noastră de fiecare zi, așa cum suntem, bravi și păcătoși, mai buni sau mai răi. Cu bucurie ne trăim credința într-un Dumnezeu pe care îl așteptăm mereu să vină printre noi, așa cum am aștepta pe cel mai drag oaspete. Nu pretindem că posedăm tot adevărul despre cel care este Adevărul, ci cu umilință vorbim despre El unei lumi care adesea nu prea este dispusă să asculte glasul nostru, fiind ocupată cu multe treburi care nu au de-a face cu Evanghelia și mântuirea sufletului.

Fiecare dintre noi facem parte din ”grupul celor 72”, adică nu avem nevoie de o autorizație specială (așa cum au diaconii, preoții și episcopii) pentru a vorbi despre Dumnezeu și împărăția lui. Fiecare botezat este un trimis al Domnului cu o misiune proprie și personală, aceea de a vorbi despre Dumnezeu cu faptele și cuvintele sale acolo unde își trăiește viața de fiecare zi.

În mărturisirea evangheliei nu umblăm singuri, solitari, sau considerându-ne deasupra altora, separați de ei, noi cei puri de cei impuri și păcătoși. Cel care vorbește despre Dumnezeu trebuie să o facă împreună cu cel puțin o altă persoană. Așa ne învață Dumnezeu, trimițându-i pe discipoli doi câte doi. În concret, ce înseamnă pentru noi acest exemplu din evanghelie? Înseamnă că nu suntem niște lideri carismatici separați de ceilalți, solitari și deasupra altora. Însuși Fiul lui Dumnezeu nu vorbește oamenilor separat de ei și de pământul pe care locuim, iar El să stea undeva sus în ceruri, la mare distanță de oameni. Fiul lui Dumnezeu s-a făcut ”Emanuel”, adică Dumnezeu cu noi, întrupat în umanitatea noastră, împărțind totul cu noi, chiar și moartea noastră. Ne trăim credința și vorbim despre Dumnezeu împreună cu toți ceilalți, împărtășind bucuriile și durerile, victoriile și înfrângerile tuturor.

Și încă un aspect, de altfel destul de delicat și greu de recunoscut în viața predicatorilor ”autorizați”. Aici vorbesc mai mult în numele meu, despre mine însumi: În baza studiilor de specialitate, a propriului mandat și a hainei pe care o port, nu de puține ori am avut ispita de a mă considera superior altora. Am fost tentat să vorbesc mult altora despre Dumnezeu și despre ceea ce am studiat. Am fost însă mai puțin tentat să ascult pe celălalt și să învăț de la el. Cu trecerea anilor m-am convins însă de altceva, și anume de faptul că eu știu teoretic multe lucruri, dar în practică, mult mai multe lucruri le-am învățat de la alții. Și cu cât am cunoscut mai bine viața altora, cu cât am împărtășit mai mult nu atât bucuriile, cât mai ales necazurile și problemele lor. În măsura în care am fost solidar cu viața altora, în aceeași măsură am învățat cine este Dumnezeu și cum trebuie să îmi trăiesc credința. Așa am înțeles mai bine că nu sunt trimis să vorbesc de unul singur despre Dumnezeu, ci împreună cu cei cu care îmi trăiesc viața. Credința nu ne-o trăim solitari și izolați de lume, ci ”doi câte doi”, adică împreună cu ceilalți, formând o comunitate.

Ne mai învață ceva acest fragment evanghelic, și anume stabilitatea în relațiile cu semenii noștri. Să rămânem în casa celor care ne deschid ușa inimii și vieții lor. Când suntem cu alții, să nu ne uităm grăbiți la ceas și să nu scoatem smartphone-ul din buzunar după primele minute de conversație. Mărturisesc că nu-mi place deloc ca atunci când sunt cu cineva, să-l văd cum își pune smartphone-ul pe masă în fața mea; la fel cum nu-mi place ca atunci când discut cu o persoană, aceasta să dea cu degetul pe ecranul gadget-ului său. Tehnica ne-a deformat gândirea și comportamentul; ne-a robotizat și ne-a făcut sclavii propriilor instrumente de comunicare. Să învățăm arta comunicării calme, liniștite și profunde cu semenii noștri. Doar așa se pot construi între noi relații bune și de durată. Să rămânem liniștiți și lipsiți de grabă în casa semenilor noștri, primind cu recunoștință tot ceea ce ei ne oferă; împărtășind împreună cu ei nu numai cele bune, dar și cele rele; fiind alături de ei nu numai la sărbători, dar și la necazuri și durere. Așa ne vom înțelege mai bine pe noi înșine și nu ne va fi greu să recunoaștem faptul că nu suntem doar bravi și de aplaudat, dar avem și slăbiciuni și păcate, așa cum are de fapt fiecare muritor. Aceasta înseamnă să-l predicăm pe Dumnezeu „doi câte doi”.

PS: Dragii mei cititori, să aveți o zi frumoasă, iar dacă v-au plăcut cele spuse aici, atunci v-aș fi recunoscător dacă astăzi ați înălța la Dumnezeu o rugăciune scurtă și pentru mântuirea sufletului meu.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.