Comunitatea – bătăile inimii lui Dumnezeu

Când eram mic în satul natal, ieșeam la joacă împreună cu ceilalți copii în uliță, pe malul șanțului sau prin împrejurimi; oricum, nu prea departe de casă. Acum deschid calculatorul și îmi întîlnesc vecinii feisbuchiști, aflați fizic nu doar în România, ci pe multe meridiane ale globului. Pe unii reușesc să îi salut, mai ales pe cei care au scris ceva frumos pe pagina lor. Și uite așa constat că zi după zi, lună după lună și an după an, noi, feisbuchiștii, am format o comunitate, dar nu ca cea dintre pereții casei noastre, în care la propriu ne frecăm unii de alții, ci un alt fel de comunitate, adică una virtuală, nu reală.

De ce am format noi această comunitate numită științific rețea virtuală de socializare? Pentru că domnul Zuckerberg (el este patronul Facebook-ului) a aflat că oamenii se simt singuri și pentru a-i ajuta să nu se mai simtă așa de singuri, i-a venit ideea să creieze acest mijloc cu care noi să comunicăm unii cu alții. Așa cum la începutul lumii, stăpânul raiului pământesc, Dumnezeu, l-a văzut pe Adam că era cam abătut și însingurat și pentru a-l scoate din starea aceasta i-a creat-o pe Eva. Și de atunci încoace și cât o mai fi lumea, viața oamenilor pe pământ a devenit interesantă, frumoasă dar și grea. La fel cum este și viața viețuitorilor feisbucului, adică a noastră, a celor care zilnic (sau aproape zilnic), un număr de minute sau de ore viețuim în raiul virtual al domnului Zuckerberg (să fie sănătos, el și familia lui!).

Comunitatea noastră izvorăște din solitudinea noastră interioară și intrând aici, solitudinea mea o salută pe a ta, dragă cititor feisbuchist. Comunitatea noastră în această rețea virtuală înseamnă o însumare a unui număr mai mic sau mai mare de singurătăți personale, individuale. Este adevărat că acest cuvânt, comunitate, are multe sensuri. Există comunitatea familiei, cea a școlii sau a locului de muncă; comunitatea fanilor muzicali sau sportivi; există cluburi și asociații ale pescarilor și vânătorilor; există comunitatea masonilor; există comunitatea noastră, a creștinilor catolici, ortodocși sau de altă religie. Există Comunitatea Europeană; comunitatea statelor membre NATO, etc.

Eu aș vrea să ne gândim însă la ceva profund și frumos, adică la comunitatea inimilor noastre. Mă gândesc la faptul că în bătăile inimilor noastre bate inima Celui care ne-a creat din iubire, inima lui Dumnezeu. Oare nu cumva toate formele noastre de comunitate nu sunt în esență o exprimare a unei aspirații adânci pe care o purtăm în ființa noastră? A sta împreună la mese, nu este doar o simplă potolire a foamei fizice a corpului nostru. A fi împreună, într-o formă sau alta, reprezintă o manifestare a inimii noastre care vrea să simtă bătăile altei inimi. Fără să intenționez a spune acum o erezie, înclin să cred că orice inimă, atâta timp cât bate în pieptul nostru, este o părticică din inima universală a lui Dumnezeu. Inima Celui care ne-a creat și ne susține existența, în nenumărate forme (multe încă neînțelese) vrea să bată în inimile noastre, pentru ca noi, toți oamenii, să formăm o comunitate universală în care să pulsese sângele spiritual al lui Dumnezeu. 

Comunitatea înseamnă comuniune, iar adevărata comuniune înseamnă deschidere spre celălalt și dăruire, generozitate și altruism.

Acest Dumnezeu nu s-a autoizolat în cerul lui, simțindu-se bine între îngerii care îi cântă neîncetat gloria și măreția. Nu! El este un Dumnezeu-comunicare; se comunică prin puterea și măreția lui fără margini acestui univers în continuă expansiune. Dar mai ales, este un Dumnezeu-Emanuel, adică ”Dumnezeu cu noi”. Și este atât de profund unit cu noi încât și-a însușit întreaga noastră ființă în sânul fecioarei-mamă Maria. În afară de păcatele noastre, inima lui bate în orice inimă omenească. Acesta este motivul cel mai profund care explică formele noastre de comuniune, inclusiv a feisbuchiștilor.

Comunitatea înseamnă comuniune, iar adevărata comuniune înseamnă deschidere spre celălalt și dăruire, generozitate și altruism. Și cu cât dăruirea este mai mare; cu cât ne oferim mai mult celorlalți, cu atât de apropiem mai mult de inima lui Dumnezeu, o inimă care nu a încetat să bată pentru om nici chiar atunci când acesta i-a străpuns-o cu sulița. Și atunci, sau mai ales atunci, rana pe care i-a deschis-o omul a permis acestei inimi să ofere mai mult sânge inimilor noastre. 

Noi încercăm să formăm tot felul de comunități. Cred că ar fi mai bine să încercăm a modela inimi care se dăruiesc. Așa am ajunge mai aproape de inima lui Dumnezeu care pulsează în inimile noastre.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.