Cererea de iertare – semn al unității

Ne plângem cu toții că poporul român nu este unit; că în străinătate românii nu sunt uniți, așa cum sunt polonezii sau ungurii, de exemplu. Mi s-a întâmplat de multe ori să aud în străinătate români, adulți sau tineri, exprimându-se cam așa: Nu am încredere în români; se gândesc doar la propriul interes. Ce mă interesează pe mine de alții? Eu îmi văd de treburile mele și să-și vadă fiecare de ale lui.

De unde vine această dezbinare între români?

Neîncrederea și lipsa de unitate a românilor are rădăcini adânci și dureroase. În conștiința românilor există niște răni încă sângerânde care nu au fost tratate și, deci, nici vindecate. Unitatea vine din cererea de iertare a celui care a greșit față de cel căruia i-a făcut un rău. Eu, din câte știu, doar mitropolitul Nicolae al Banatului și-a recunoscut vinovăția din perioada comunistă și cerut iertare lui Dumnezeu și celor cărora le-a greșit. În rest, nu cunosc niciun cleric și niciun laic care să-și fi recunoscut public colaborarea cu Securitatea, prin care a făcut rău semenilor săi. Ah, ba nu, era să fiu părtinitor și nedrept: Și doamna Mona Muscă și-a recunoscut trecutul colaboraționist cu Securitatea. O apreciez mult pentru acest gest.

România nu poate fi unită, puternică și sănătoasă moral atâta timp cât călăii ei nu-și mărturisesc public vinovăția față de semenii lor și față de această țară; asta, în frunte cu fostul președinte Ion Iliescu. Nu poate exista unitate acolo unde românii nu vor să însănătoșească trupul țării; nu vor să recunoască și să privească în față rănile pricinuite semenilor lor și să le ceară sincer iertare. Compromisurile grave cu fosta Securitate reprezintă, cum am spus, o rană grea în trupul acestei țări și nu putem construi o Românie puternică și sănătoasă, atâta timp cât nu vindecăm această rană. Avem absolută nevoie de o însănătoșire a memoriei noastre naționale. 

Unitatea nu poate exista fără caritate și adevăr, iar aceasta înseamnă neapărat și recunoașterea propriilor vinovății și cererea de iertare

Și mai există o rădăcină a dihoniei dintre români, și anume nedreptățile și ilegalitățile făcute Bisericii Greco-Catolice de către Biserica Ortodoxă, în colaborarea acesteia cu autoritățile comuniste conduse la început de Moscova. A venit papa Francisc în România, iar moto-ul vizitei sale este Să mergem împreună. Le-a vorbit profetic și fraților ortodocși despre acest lucru în catedrala neamului din capitală. Nu-mi rezultă că frații noștri ortodocși au înțeles și acceptat acest mesaj, acest îndemn de a căuta unitatea și cu cei cărora le-au făcut un rău. Unitate au strigat românii la vizita de acum douăzeci de ani în urmă a Sfântului Ioan Paul al II-lea. În concret însă, rămânem îndărătnici în relele noastre.

În această țară, nu ai cum să construiești ceva durabil, bun și frumos, demn în fața semenilor tăi și plăcut lui Dumnezeu, atâta timp cât acoperi mizeria și ignori rănile pricinuite altora. Mă tem că ne înghite laicizarea, pe noi, creștini care jucăm teatru în fața oamenilor și de trei decenii încoace nu suntem capabili de o adevărată convertire a conștiinței și inimii noastre. 

Noi suntem ocupați cu acumularea de bunuri, cu alinierea la standardele europene, cu școala care se apropie, cu muncile noastre de fiecare zi. Suntem însă prea puțin atenți și sensibili față de bolile care zac de mult timp în trupul acestei țări și desfigurează sufletul și conștiința noastră ca și creștini și români. Nu știu cât de mult ne folosește ca neam și țară să ne îmbrăcăm în veșminte strălucitoare și să oficiem servicii divine înălțătoare, să ținem discursuri fulminante în parlament, atâta timp cât încă dosarele de la CNSAS rămân tăinuite și atâta timp cât bisericile greco-catolicilor rămân în proprietatea bisericii ortodoxe. 

Cât timp va refuza acest popor să-și privească direct în față, sincer și deschis, propria istorie așa cum este ea, cu bune și cu rele? Sau, mai grav, vom fi vreodată capabili de o adevărată convertire și însănătoșire a memoriei noastre? Adică, adevărul ne va elibera vreodată, unindu-ne în jurul lui? Caritate avem, de multe ori cam falsă și ipocrită; dar dorință de adevăr avem? Unitatea nu poate exista fără caritate și adevăr, iar aceasta înseamnă neapărat și recunoașterea propriilor vinovății și cererea de iertare.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.