Buni ca pâinea caldă

Ce mare satisfacție avem când ținem în mâini o pâine caldă, atunci scoasă din cuptor și cât de plăcut este gustul ei în gura noastră! Așa este și omul bun; bun ca pâinea caldă.

Gustul omului bun este bunătatea care emană din el, o bunătate mereu care răspândește în jur un miros plăcut, ca cel al pâinii proaspete și calde.

Cerul ne binecuvântează cu oameni buni pe care ni-i trimite la momentul potrivit, ca niște îngeri protectori care să ne apere de Cel rău și de relele din lume. Sau ni-i trimite ca niște înțelepți care să ne lumineze mintea și drumul pe care pășim. Sau ni-i trimite ca un sprijin de care avem nevoie atunci când suntem obosiți.

Omul bun este ca pâinea caldă care se frânge cu generozitate și se împarte ca hrană, iar singura lui satisfacție este să se știe hrană, medicament, baston de sprijin, făclie sau simplu însoțitor de drum.

Bunătatea înseamnă revenirea noastră la umanitatea pe care Creatorul a sădit-o în noi încă de la început, atunci când ”a privit toate cele pe care le făcuse şi, iată, erau foarte bune” (Gn 1, 31).

A fi bun înseamnă a fi om; a fi rău înseamnă a fi opusul omului, adică a fi mai mult sau mai puțin diavol. Trăim într-o lume a competițiilor de tot felul, în care fiecare încearcă să-și facă loc cu coatele, să iasă în față, să se urce pe umerii celuilalt, să-l folosească pe semenul său ca pe un simplu instrument pentru atingerea propriilor scopuri. Civilizația și modul de gândire actual ne-a aruncat pe toți într-un malaxor al competițiilor în care omul devine lup pentru semenul său, în care supraviețuiește cine poate; un malaxor al competițiilor din care nu scapă nevătămate, din păcate, nici școala și nici bisericile, adică nici instituțiile cele mai necesare unei bune funcționări a societății și a lumii în general.

În această lume, eu, tu și noi toți trebuie să învățăm a fi buni, adică să-l considerăm pe cel de lângă noi, ca și pe orice om ca o rudă apropiată a noastră, căci avem cu toții plantată în noi de Creator sămânța bunătății, sămânță pe care avem misiunea să o îngrijim pentru ca să crească și să dea roade. În bunătatea sa, Dumnezeu ne consideră pe toți copiii lui. În bunătatea noastră, este bine să ne considerăm rude de gradul cel mai înalt, adică frați și surori; căci toți, fără nicio excepție, suntem fiii și fiicele aceluiași Tată ceresc. În venele tuturor curge același sânge al Fiului lui Dumnezeu cu care ne-a răscumpărat din păcat pe lemnul crucii. Și toți am fost spălați în apa aceluiași botez. Așadar, copacul bunătății noastre își are rădăcinile în Dumnezeu.

Civilizația actuală ne-a virusat în așa hal încât pe omul bun îl luăm de prost. Legea competiției, adică a junglei este diavolul, rivalul lui Dumnezeu și al omului, cu care trebuie să ne luptăm zi de zi. Fericiți cei blânzi (adică cei buni), căci ei vor moșteni pământul! (Mt 5, 5). Și în această zi, Dumnezeu ne oferă posibilitatea să fim oameni, adică buni ca pâinea caldă.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.