Pr Claudiu Dumea a trecut în veșnicie

– 19 XI 2019

NOI CREDEM ÎN VIAȚĂ

Îndoliată familie, dragi frați și surori în Domnul

De când ne naștem, știm deja că vom și muri, căci veșnicia nu ne aparține în nimic din ceea ce suntem și avem ca oameni; noi, toți suntem muritori. Misterul morții se ascunde în cutele existenței noastre și în tot ce ne înconjoară. Germenul morții crește odată cu cel al vieții; moartea și viața își continuă lupta în fiecare dintre noi și împreună formează misterul omului, care cu o față râde în perspectiva vieții și cu cealaltă plânge privindu-și obștescul sfârșit.

La sfârșitul vieții noastre trupești îl vom întâlni pe Dumnezeu față în față; îl vom vedea așa cum ne vedem acum unii pe alții. Acum îl vedem pe Dumnezeu ca într-o oglindă, ascuns după un văl uneori semitransparent, alteori opac. Acum îl căutăm pe Dumnezeu pe cărările întortocheate ale vieții pământești; suspinăm după îmbrățișarea lui și dorim să-i vedem chipul părintesc frumos și plin de lumină. Viața noastră aici reprezintă o continuă căutare a Celui de la care am venit și spre care ne îndreptăm în toată călătoria noastră pe pământ. La naștere, ne-am urcat în trenul vieții care aleargă cu repeziciune prin stații și, privind pe fereastra vagonului, abia dacă avem timp să vedem și să pricepem câte ceva din ce este în această lume. Când va trebui să coborâm din tren și cum va fi în acea ultimă stație a vieții unde vom fi îmbrățișați de sora moarte? Acestea sunt întrebări pe care ni le punem fiecare în felul nostru, iar de răspunsul liber la ele depinde destinul nostru veșnic. Suntem creștini și învățătura noastră de credință ne spune că avem un Dumnezeu Tată care ne-a creat din iubire și care rămâne mereu iubire pentru noi, fiii lui. Și pentru că ne iubește cu o iubire fără margini, prin fiul său Isus Cristos ne-a pregătit o locuință veșnică în ceruri. Dacă reușim să înțelegem acest fir roșu al credinței noastre și dacă ne orientăm viața după el, atunci nu ne va mai speria atât de mult perspectiva coborârii din trenul vieții și îmbrățișarea rece a morții. Acea îmbrățișare finală va reprezenta momentul eliberării sufletului nostru din corsetul îngust al trupului și intrarea lui în împărăția vieții veșnice.

Perspectiva morții și a întâlnirii cu ea reprezintă pentru noi și o lecție de viață, de cum să ne trăim acești puțini sau mai mulți ani, cât ne este dat să ținem umbră acestui pământ. Oricum, în raport cu veșnicia, și cea mai lungă viață nu reprezintă decât o secundă, mai puțin decât o secundă pe cadranul ceasului lui Dumnezeu. În această clipire de ochi cât ne este dat să privim lumea pământeană, avem posibilitatea să vedem și să ne bucurăm împreună cu ceilalți oameni de minunățiile pe care Creatorul le-a sădit în creația lui. Și mai mult decât atât, El însuși ni se oferă în dar, așa cum ni se oferă acum în sfânta Euharistie pe care o celebrăm. În scurta noastră existență pământească primim darul vieții veșnice, îl primim pe cel care se definește Viața și crezând în el, nu vom muri în veci. În pâinea pe care o vom primi de pe altar, îl vom primi pe cel care este Viața, pe cel care ne vorbește despre viață în preajma morții, în vecinătatea prietenului său Lazăr, mort deja de patru zile. La fel și noi, poate nu știm să apreciem marele dar al vieții decât atunci când printr-o boală sau în prezența unui trup neînsuflețit am fost speriați de suflarea rece a morții, presimțind propria moarte. Din păcate, mulți dintre noi nu știm să apreciem marele dar al vieții decât atunci când este amenințat de moarte. La fel cum nu învățăm să prețuim sănătatea decât atunci când o pierdem. Dumnezeu știe toate acestea și din acest motiv ne este alături în clipele de durere și boală pentru a ne încuraja și a ne susține în slăbiciunile noastre, El care este Învierea și Viața.

La o înmormântare, noi vorbim despre viață și despre Cel care este Viața. În toată creația sa, Dumnezeu creatorul a suflat suflare de viață. Chiar și în frunza care toamna cade din copac, El a sădit tot viața, căci acea frunză alimentează pământul din care copacul își trage seva pentru viața care va izbucni din nou, voioasă, în primăvara viitoare. În moartea trupului fiecăruia dintre noi, Dumnezeu a sădit chezășia vieții veșnice, a sfârșitului lumii, care, de fapt, nu este un sfârșit, ci începutul unei vieți noi și plină de strălucire. Așa ne profesăm credința în învierea morților în crezul apostolic: ”Cred în… învierea morților”.

Din pricina păcatului, viața trupului este vremelnică și curmată de moarte. Însă moartea nu are ultimul cuvânt, căci suntem creaturile unui Dumnezeu viu care ne spune: ” Eu sunt învierea şi viaţa. Cel care crede în mine, chiar dacă moare, va trăi; şi oricine trăieşte şi crede în mine nu va muri în veci” (In 11, 25-26). Așa cum a întrebat-o pe Marta la moartea fratelui ei Lazăr, și pe noi ne întreabă acum Isus: ”Crezi tu aceasta”? În fața suferinței, a morții celor dragi nouă, Dumnezeu vine să ne susțină și să ne ofere în dar viața lui, pentru ca suferința, boala și moartea să nu ne ducă spre disperare și abandon al vieții și credinței noastre. Suntem aici, însoțindu-l pe drumul spre cimitir pe confratele nostru Claudiu, pentru a-i răspunde lui Dumnezeu la această întrebare fundamentală pentru viața noastră. Ca și Marta, și noi îi răspundem acum Mântuitorului: ”Da, Doamne; eu am crezut că tu eşti Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume” (In 11, 27).

Viața noastră de ființe păcătoase se contopește în viața lui Dumnezeu și așa suntem răscumpărați din păcat prin moartea și învierea lui Isus Cristos. Viața nu poate fi înțeleasă fără învierea lui Isus Cristos în care credem. Credința înseamnă viața noastră împreună cu cel care s-a proclamat Învierea și Viața. Viața Mântuitorului, la care participăm încă de la botez, reprezintă garanția învierii noastre în el, care este viu, care este Viața. Întrupat în persoana lui Isus din Nazaret, Cristos nu a putut să-l lase pe Lazăr să putrezească în mormânt și l-a chemat afara din locuința morților; l-a chemat la viață: ”Lazăre, vino afară!” (In 11, 43). Așa ne strigă fiecăruia dintre noi, chemându-ne din moartea păcatelor noastre la viața harului fiilor lui Dumnezeu. Așa ne va striga pe fiecare la sfârșitul lumii, chemându-ne afară din morminte, din moartea trupului, pentru ca acesta să se unească din nou cu sufletul într-o nouă stare a ființei noastre în care el a suflat încă de la crearea lumii un duh nemuritor. Claudiu, vino afară! Ioan, Andrei, Maria, Tereza etc, vino afară! Pe fiecare om Dumnezeul vieții îl va chema afară din locuința morților, pentru că tuturor oamenilor, Fiul său Cristos, învingând moartea, le-a pregătit un locaș veșnic în ceruri, în împărăția vieții fără sfârșit. În misterul morții fiecărui om nu se ascunde puterea morții, ci puterea celui Înviat, căci el va avea ultimul cuvânt și ultimul dușman pe care îl învinge este tocmai moartea. De fapt, în învierea lui Lazăr, Isus a prefigurat propria înviere care va fi peste scurt timp.

Misterul vieții fiecăruia dintre noi, misterul vieții acestui confrate al nostru, atât de greu încercat de suferință și boală în ultima parte a vieții pământești, se luminează și prinde contur în misterul vieții lui Dumnezeu. Viața lui Dumnezeu este sădită în trupul nostru; este  viața sufletului nostru ca formă a trupului, trup supus suferinței, morții și putrezirii doar pentru o scurtă perioadă de timp, în raport cu veșnicia; așa cum și moartea lui Lazăr a fost doar pentru patru zile, în raport cu anii pe care i-a avut de trăit pe acest pământ. Despre Dumnezeul vieții a vorbit și a scris confratele Claudiu în viața sa pământească. Viața lui închinată lui Dumnezeu și slujirii Bisericii, ca și viața atâtor clerici și laici trecuți la cele veșnice pot deveni și pentru noi cei rămași în pelerinajul pământesc spre porțile Împărăției veșnice o lecție din care să învățăm cum să trăim pe acest pământ. Dacă suntem în viață, dacă suntem ceea ce suntem, fiecare dintre noi are o datorie continuă de recunoștință față de multe alte persoane. În primul rând trebuie să-i fim recunoscători lui Dumnezeu pentru harurile lui și pentru toți aceia și acelea pe care i-a scos în calea noastră de-a lungul vieții și care ne sunt un model și exemplu de urmat.

În încheiere, ar mai fi de spus ceva, dar pentru a respecta dorința testamentară a părintelui Claudiu (o omilie scurtă, fără referiri laudative, fără elogieri), ne oprim aici, continuând să ne rugăm pentru odihna veșnică a sufletului său. Mulți îi suntem datori acestui confrate al nostru care a răspândit în jurul său multă lumină din lumina pe care a primit-o de la Domnul. Suntem aici pentru a ne exprima în fața lui Dumnezeu și unul în fața celuilalt recunoștința și prețuirea noastră pentru un preot, profesor și scriitor catolic a cărui moștenire este bine să o păstrăm și să o facem să rodească în viața noastră și a celor care vor veni după noi. Este bine ca opera acestui scriitor să fie păstrată și folosită, așa cum ar trebui să fim mai atenți și mai responsabili cu multe realizări ale altor confrați preoți sau laici. Perfecțiunea nu aparține niciunuia dintre noi, dar cred că reprezintă o obligație morală să păstrăm și să ducem mai departe moștenirea frumoasă și sfântă pe care ne-o oferă alții. Și din acest motiv suntem astăzi adunați aici în jurul trupului neînsuflețit al confratelui nostru Claudiu. Îl însuflețim însă prin credința, iubirea și speranța că într-o zi ne vom reîntâlni cu el în ceruri, ceruri spre care el s-a îndreptat cu semnul credinței, acum când doarme somnul păcii lui Dumnezeu.

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.