Dumnezeu – flacăra din inimile noastre

„În acel timp, Isus le-a spus discipolilor săi: „Foc am venit să arunc pe pământ şi ce altceva vreau decât să se aprindă! Am să fiu botezat cu un botez şi cât sunt de preocupat până se va împlini! Credeţi că am venit să aduc pace pe pământ? Nicidecum, vă spun, ci dezbinare. Căci, de acum înainte, cinci dintr-o casă vor fi dezbinaţi: trei împotriva a doi şi doi împotriva a trei. Vor fi dezbinaţi tatăl împotriva fiului şi fiul împotriva tatălui; mama împotriva fiicei şi fiica împotriva mamei; soacra împotriva nurorii sale şi nora împotriva soacrei”. (Evanghelia după sfântul Luca 12, 49-53)

Lumea aceasta, pe care Dumnezeu o iubește atât de mult, nu se împacă cu prezența lui în mijlocul ei: oamenii preferă să trăiască în întunericul păcatului și nu în lumina harului. Și ieri, ca și astăzi, cine îl urmează pe Cristos nu este bine văzut de semenii săi. De exemplu, eu, când am decis să merg la seminar pentru a deveni preot, am fost aspru criticat de diriginta clasei, iar când am avut primiția în satul natal, în procesiunea spre casă cineva trăgea jos de pe garduri covoarele pe care sătenii le aranjaseră. În zilele acestea, studenții facultății de teologie, mai ales studentele, sunt priviți cu neîncredere de ceilalți studenți, adică într-un fel li se spune: Altă facultate mai bună nu ai găsit? Iar creștinii care înainte să mănânce își fac semnul crucii într-un restaurant sunt priviți cu suspiciune de ceilalți comeseni.

Cristos este un foc care înflăcărează iubirea în inimile sincere și curate și trezește ură în alte inimi: Gândiți-vă la creștinii persecutați în țările fundamentaliste islamice. Dar să nu privim în curtea vecinului, ci într-a noastră: Creștinii care vor să fie corecți și să respecte nu numai legile lui Dumnezeu, dar și dreptatea și legalitatea civilă, ei bine, acești creștini sunt boicotați de concetățenii lor. De exemplu, dacă un creștin vrea să devină primar fără să facă compromisuri cu legea și cu semenii lor, nu este susținut de mulți, care au alte interese. Vă întrebați de ce nu avem conducători drepți și onești? Pentru că nu-i vrem; pentru că îi preferăm pe cei corupți și pe aceștia îi votăm și îi sprijinim; așa cum mulți dintre noi mergem la medic nu doar cu trimiterea de la medicul de familie, ci și cu un plic, adică noi alimentăm setea de bani a medicilor, avocaților etc. Cei care respectă dreptatea și legalitatea reprezintă o minoritate disprețuită de majoritatea care preferă corupția și micile sau marile ilegalități. Da, Dumnezeu și legea lui rămân în continuare un semn de contradicție și diviziune între oameni. Așa cum a fost și în timpul lui Cristos; atât el, cât și apostolii au fost uciși. La fel se întâmplă de atunci încoace: Adevărul este lovit, ucis, și de cele mai multe ori umbă cu capul spart. Sau este dat deoparte și ignorat. Priviți spre bisericile din vest, unde mulți dintre români au mers să lucreze; ce vedem? Predicatorii lui Dumnezeu sunt ascultați în duminici și sărbători cel mult de 15 % dintre creștini. Marea majoritate are altceva de făcut în timpul zilei Domnului. Și nu știu dacă în România situația este mai bună.

Dați foc acestei lumi, dar incendiați-o cu focul iubirii! Așa cum iubirea unește două inimi, iar cel mai frumos rod al iubirii lor sunt copiii, la fel, iubirea noastră înflăcărată față de Dumnezeu va fi scânteia care va aprinde focul iubirii în alte inimi, în alte vieți. Cuvântul lui Dumnezeu este foc și pară, este vâlvătaie; arde răul și purifică mintea și voința omului, așa cum aurul este curățat tot în foc. 

Dumnezeu este un foc care însă nu distruge această lume, așa cum nu vrea să-l ardă pe cel păcătos, ci să-l îndrepte de pe calea lui cea strâmbă. Foc sunt adevărații creștini, iar pe cei căldicei, care nu sunt nici reci, nici calzi, Dumnezeu ne spune că îi va scuipa din gura lui. 

Cu cât trăim mai mult din focul iubirii lui Dumnezeu, cu atât riscăm să fim izolați și chiar scoși din urzeala lumii, așa cum Fiul lui a fost scos în afara cetății și răstignit între doi tâlhari. Acesta este destinul și drama multor creștini care se văd izolați de semenii lor pentru că nu renunță să-și trăiască credința așa cum este scris în Evanghelii.

A crede în Dumnezeu înseamnă o luptă spirituală continuă contra răului din noi și din lumea în care trăim.

Această evanghelie ne îndeamnă să ieșim din banalitățile și comoditățile noastre și să ne eliberăm sufletul din cătușele păcatului și ale unei vieți fără gust și fără culoare. Nu știu dacă lui Dumnezeu îi plac creștinii fără curaj și fără convingeri puternice și pline de entuziasm. A crede în Dumnezeu înseamnă o luptă spirituală continuă contra răului din noi și din lumea în care trăim. Să nu credem că suntem deja pe drumul cel bun și că totul este simplu și ușor. Să nu reducem credința la un număr de rugăciuni și practici religioase și așa să ne considerăm drepți în fața lui Dumnezeu. Să nu ne închipuim că dacă mergem duminica o oră la biserică și stăm la ușa ei, sau cât mai aproape de ieșire, ne-am îndeplinit obligațiile față de Dumnezeu și suntem buni creștini. Vai de credința noastră, dacă așa gândim! A crede în Dumnezeu înseamnă a-i asculta cu atenție cuvântul nu numai în fiecare zi, ci în fiecare clipă a vieții. A fi creștini dintr-o bucată înseamnă a nu face compromisuri cu învățătura lui și a căuta adevărul în toate, ceea ce nu este deloc ușor. Mă uit cu nedumerire la cei care, într-un fel, se trag de șireturi cu Dumnezeu; îl consideră prietenul care le zâmbește și este de acord cu toate micimile, confuziile și plăcerile lor. Toți aceștia spun: Dar Dumnezeu este bun. Ei îl confundă cu un fel de personaj bonom care zâmbește ca un prostuț în fața tuturor șmecheriilor, distracțiilor și comodităților noastre. Nu acesta este Dumnezeul despre care vorbește evanghelia de mai sus.

Nu mă cred alb, iar ceilalți sunt negri. Nu cred că lumea este împărțită în două tabere; de o parte cei buni, credincioși, iar în tabăra cealaltă sunt cei răi, încăpăținați în răutățile și necredința lor. Așa cum majoritatea ne credem corecți, iar politicienii corupți (total fals). Toți suntem făcuți din același aluat și trăim în aceeași lume pe care toți o construim, cu bune și cu rele; toți suntem responsabili de binele, ca și de răul din noi și din societate. 

Cuvântul lui Dumnezeu trebuie să devină lumină pentru pașii și drumul pe care mergem. O lumină care să ne poarte pe căile lui, iar căile lui sunt drepte, pe când multe din căile lumii sunt strâmbe și nu duc nicăieri, decât la ruină și moarte.

Dumnezeu nu ne-a trimis în această lume ca să-l strângem de gât pe cel care nu crede în El, pe cel rău. Nu! Noi facem umbră acestui pământ pentru ca să ne iubim unii pe alții cu iubirea cu care el ne iubește, adică fără limite și fără măsură. Focul pe care el vrea să-l răspândim nu este focul celor care ard bisericile creștinilor, nici focul crematoriilor de la Auschwitz. Culmea este că Hitler, Stalin și Ceaușescu au fost creștini. Focul din această evanghelie nu arde pe nimeni, ci este un foc care arde răul, pentru ca binele să triumfe. Dumnezeu este o flacără care vrea să ardă in inimile noastre.

Un gând despre „Dumnezeu – flacăra din inimile noastre

  1. Nu ma decat sa va multumesc pentru adevarurile crude care si p mine ma framanta! Am multe de rectificat In viata mea de zi cu zi si doar rog pe bunul Isus sa ma ajute! Calea catre el nu stie usoara si fara Dumnezeu simt ca , calea mea ma duce nicaieri!
    Laudat sa fie Isus!

Lasă un răspuns

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.